După cum o spune numele acestui site: sunt Amalia. Am 25 de ani și tot ce am visat vreodată a fost să scriu.

Și asta fac și azi. Zilnic, mai mult de 8 ore pe zi. E mai mult decât un job, e sufletul meu. Scriu atât pentru mine, cât și pentru proiectele în care sunt implicată și colaboratori.

Vizualizez cuvintele, le simt, le aștern pe foaie, fară prea multă cugetare. Rescrierea e cel mai dificil proces. Atunci intervine conștientizarea actului scrierii. Atunci constat greșeli, formulări anapoda, atunci îmi ajustez tonul, cuvintele, atunci totul devine un procedeu mult mai rațional și mai obiectiv. Personal, partea asta e cea mai grea pentru că niciodată nu știi la ce să te aștepți de la micul critic care zace în tine. Atunci îmi răsună în minte întrebări la care nu m-aș fi gândit și soluțiile vin pe loc. Dar tot atunci, într-o secunda de proasta inspirație, pot strica tot ce am clădit frumos, să renunț sau să creez un alt traseu materialului.

Recunosc că ultimele variante nu mă încântă mai deloc, dar astea sunt riscurile. Ce facem noi, cei cu pixul, stiloul sau tastatura în mana, e foarte riscant, deși pentru alții pare așa de ușor.

E ca în orice altă meserie. Afli toate dezavantajele în timp și înțelegi procesele cu cât acumulezi mai multă experiență.

Nu știu dacă sunt o specialistă a cuvintelor, știu doar că asta îmi place să fac și că, de-a lungul timpului, am avut parte de feedback-uri mai mult decât încurajatoare care m-au trimis spre acest drum, căci eu nu aș fi avut curaj niciodată.
Meritul nu este al meu în totalitate. Este al celor care m-au sprijinit și, în special, profesoarei mele de Limba Română din Școala Generală care mă trimitea la concursuri și, cu ajutorul căreia, mi-am putut exersa scrisul cum puteam mai bine.

Am cunoscut oameni de la care am înțeles și am descoperit atât de multe, multe informații înmagazinate în memoria mea îmi servesc astăzi drept instrument de cultură generală.
Am descoperit treptat cărțile care m-au făcut să fiu conștientă de stilul meu de abordare și care este gustul meu și ce mi se potrivește.

Am învățat treptat pașii pe care trebuia să-i urmez și am fost încăpățânată suficient cât să-mi susțin viziunea pentru a clădi lucrurile așa cum mi le doresc. Unele lucruri sunt pur și simplu “I just did it on my own”, dar fară ajutoarele umane, informații și toate legăturile externe, drumul acesta nu ar fi existat.

Munca mea a constat în exersarea scrisului, descoperirea muzei mele, a esenței care îmi vorbește, aflarea inspirației și amplificarea ei, dar mai ales, trăirea momentului cât mai mult cu putință, maximalizarea fiecărei oportunități și transformarea ei într-o scenă, o amintire care mai târziu să-mi folosească.

Am citit opiniile personale ale unor scriitori consacrați. Majoritatea citesc și scriu mult(ceva destul de evident), însă asta fac toată ziua. Găsesc fascinant și admirabil acest lucru, dar nu e pentru mine. Nu o să mint, dar nu citesc zilnic o carte și nici nu scriu sute de pagini pentru un proiect la care lucrez. Din păcate, nu fac doar asta zilnic, că să-mi pot permite acest lux, deși mi-aș dori. Uneori trebuie să scriu altceva.
În același timp, conceptul îmi este familiar, dar o întrebare mă frământă, totuși: Când mai guști din frumusețea vieții dacă faci asta doar 24/7?

Ei, și aici intervine secretul meu. Am avut parte de experiențe care să mă facă să înțeleg care-i sensul existenței mele. O viață nu iți este dată ca să o muncești, ci să o trăiești din plin. Să o simți, să o miroși și să o guști în toate felurile. E ca atunci când ai toate felurile de mâncare din lumea asta pe o masă mare și tu preferi un singur lucru: pâinea goala. La ce folos am toate astea dacă nu le încerc?!. Nu trebuie să-ți placă toate, trebuie doar să guști și să înfuleci mai departe ce ți se potrivește.

Cam așa e și cu experiențele. Iar în privința condeiului, cred cu tărie, și aș putea dezbate subiectul pe larg foarte mult, că experiența de viață e cea care dictează esența unui scriitor, nu fantasmagoriile.
Ficțiunea pentru mine reprezintă un proces de recombinare a faptelor reale, cu informații profund regăsite în subconștientul și inconștientul uman, de multe ori vizualizate în vise, și apoi un strop de înțelepciune ficțională.

E totul o ecuație cu multe necunoscute, chiar și rezultatul de multe ori e uimitor și neașteptat.
Și da, reușesc să citesc în momentele mele de singurătate, când în sfârșit toate au fost rezolvate și sunt pregătită să-mi deschid mintea către un nou tărâm.

Alți scriitori consideră că nu există inspirație divină, ba chiar recent am regăsit această afirmație.
Actul scrierii nu reprezintă o joacă pentru copii. Mi-aduc aminte că înainte să învăț să scriu, și Slavă Domnului că s-a întâmplat pe la 5 ani jumătate-6( prin clasa întâi eu eram deja cu mult înaintea tuturor pentru că puteam citi cu ușurință și spun asta ca o mulțumire uneia dintre cele mai importante ființe pentru mine care s-a ocupat de educația mea), abia așteptam să pot cunoaște literele și așeza pe hârtie tot ce gândesc. Aveam atât de multe gânduri, povești și trăiri pe care nu aveam unde să le aștern. Îmi simțeam capul greu, mai aveam puțin și explodam. Copiii sunt mega creativi, de aceea îmi era atât de greu să accept că nu pot exterioriza tot ce se afla în mintea și imaginația mea.

Și tocmai ca să scap de povara gândurilor și producțiilor mele imaginatorii, trebuia să scriu. Mă jucam cu o fetiță de vârstă mea și am întrebat-o dacă știe să scrie. Mi-a răspuns cu un „NU” categoric și, apoi, am rugat-o să încercam să scriem împreună. Mâzgăleam pe hârtie un scris de mână rapid, ca un soi de semnătură a unui doctor. Erau forme legate unele de altele ce se asemănau foarte bine cu literele. Mă inspirasem din scrisul văzut pe agendele și foile regăsite în casă. Când vrei cu adevărat să spui o poveste, o faci oricum ar fi. Lipsa cunoașterii alfabetului nu a reprezentat pentru mine un impediment. În mintea mea, eu deja exteriorizam proiecțiile imaginației mele. Și a fost suficient.

Cum spuneam: scrisul nu e pentru oricine. Poți fi talentat, desigur. Poți scrie grozav, mai ales pe domenii de mare interes unde creația e fundamentul. Poți face asta, însă, o viață întreagă, doar atunci când știi că nu ai putea trăi fară asta.

Și tocmai mi-am adus aminte, că în urma cu vreo 3 ani, mama încerca să mă opereze la ochi pentru a ajunge la o dioptrie cât de cât decentă. Am fost foarte hotărâtă să nu fac acest pas, iar întrebarea care mă măcina pe dinăuntru era: când mă pot reapuca de scris? Gândul că o perioada aș putea sta departe de scris, mă terifia. Mama se oferise să fie transcript pentru proiectul ce urma să-l scriu, dar nu aș fi simțit creația cu adevărat. Îmi era atât de teamă că aș putea orbi și nu aș mai putea vedea să scriu, să citesc sau să urmăresc filme încât am renunțat. Am renunțat în detrimentul a ceea ce iubesc cel mai tare: scrisul. Iar ochii sunt cei pe care îi prețuiesc cel mai mult. Ei îmi redau vizual viața exact așa cum e ea. Și foarte putini pot înțelege ce spun eu acum. Doar imaginează-ți să fi privat de văz. Ai mai putea trăi la fel?

Așadar când înțelegi că asta e tot ce poți face tu mai bine și simți că în spatele cuvintelor prinji curaj, ai o putere invincibilă și te dezlănțui, acolo e locul tău.

Cum ziceam, există sau nu inspirație divină? Am o vagă impresie că mulți sunt doar ipocriți. Se laudă cu creațiile lor, dar uneori habar nu au de unde a venit ideea de la care a pornit totul. Evident că există inspirație divină. Ba chiar există și un plan divin ca tu să scrii. Și asta să faci mereu.

Planul divin pentru mine e traseul existenței tale care mereu te împinge către instrumentul scrisului( în cazul meu, „Tăierea moțului” la un an, unde am ales 3 obiecte: pixul, un lac de unghii și banii. Am instrumentul, am și frumusețea exterioară, iar de materialismul ăsta am scăpat de mult. ) Și în alte ocazii, m-am intersectat cu instrumentul scrisului. La 7 ani, am primit un stilou, apoi la 10 altul. Primeam în dar cărți, mai rar jucării. Mi-a fost scris în stele să fac asta. Nu a fost o pură întâmplare. Mi-am dorit de mic copil asta, deși habar nu aveam să scriu.

Planul divin, mai apoi, se arată și în experiența cumulată de-a lungul timpului. Tot ce trăiești, tot ce simți, tot ce înveți se reflectă în actul scrierii tale, în tonul folosit, uneori chiar și în personajele tale, în subiectele poveștilor. Ea e oglinda. Ea dictează totul. Ea iți oferă esența.

Iar inspirația divină, după cum spuneam, e acea idee năstrușnică care apare exact atunci când nu te aștepți, dar care schimbă totul și creează povești uluitoare.

Am mai spus că iubesc să scriu? Și pentru asta sunt zilnic recunoscătoare.
Cam atât despre mine. Mai multe poți descoperi din articolele și poveștile pe care le voi publica.
Fii cu ochii în patru!