Mă simțeam, până nu demult, semi-bătrână, simțeam că m-am babificat petrecând din ce în ce mai mult timp în propriul cămin, alături de cel drag, de familie, iar cu prietenii mă văd destul de rar. Serile mi le petreceam pe canapea, cu o bere fără alcool, căci, da, am renunțat să mai consum alcool, cu un film sau un serial și, de multe ori, gândindu-mă la câte mai am de făcut în săptămâna respectivă. Nici urmă de ieșiri în oraș! Și aici învinuiesc pandemia blestemată că mi-a furat tinerețea irecuperabilă și, cu siguranță, și energia și pofta nebună de viață. Nici urmă de întâlniri nebune cu prietenii. Când ne întâlnim ne discutăm viețile, ne susținem sau ne ținem la curent cu veștile bune. Nici urmă de beție, din partea mea cel puțin. Mă întrebam mereu: cum poți să rămâi veșnic tânăr?

Să derulăm puțin cu vreo 4-5 ani în urmă. Cam pe la 19-20 de ani. Cele mai nebune beții, cele mai demente nopți, cele mai afurisite dureri de cap și cele mai puternice mahmureli acompaniate de un păr îmbâcsit de fum de țigară.

Alea erau nopțile în care spărgeam toți banii într-un club din Centrul Vechi, ca apoi, două săptămâni, să mâncăm, eu și prietena mea, cartofi prăjiți cu ochiuri și alte resturi de prin congelator păstrate. Noroc că aveam borcane cu gem și zacuscă și alte provizii de la ai noștri.

(La mulți ani și ție, prietena mea Vărsătoare cu care am reușit să-mi fac aceste amintiri!)

Ne petreceam sesiunile, învățând la MCDonalds cu mine, agățând tipi și dându-le numărul de telefon pe șervețel, ca în anii 2000.
Ieșeam în cluburi când și când și atunci spărgeam gheața, bugetul, dar mă bucuram că trăiesc. Trăiam clipa așa cum era ea, fără prea multe griji și angoase. Simt cum îmi sare inima din piept numai când văd imaginile alea cu mine. Mă simțeam fabulos. Acum sunt din toate astea, dar toate astea sunt ascunse.

Acum fac prelegeri lungi despre o viață non-alcoolică, problema mea cu țigările, problemele cu somnul, anxietate, căderea părului, mulți bani cheltuiți pe suplimente, o alimentație sănătoasă cu foarte puțină carne, în multe zile vegetală, 8 ore de somn pe noapte, sport, măcar 5 minute de cardio și plimbări lungi, discuții telefonice cu familia, muncă și scris, proiecte, planuri, deja mă gândesc la un animal de companie sau copii, căci bunica mea la 24 de ani năștea, iar eu încă mă simt un copil ce merge de-a bușilea cu toate astea.

Acum, unde au dispărut toate astea?! Îmi cumpăr vin fără alcool și îmi tresare inima în piept pentru că simt că fac o nebunie, ceva interzis… Dar ceva complet interzis trăiam în alte vremuri, la o cu totul altă intensitate. Simt că mă aflu mereu cam pe la același nivel de vibrații, nici mai mult, nici mai pulțin. Mă înconjoară o calmitate rară, jazz-ul îmi înundă biroul, cerul senin e tabloul cel mai frumos. Gust și îmi place cum se simte rutina asta echilibrată. Uneori, încă, e haos, iar eu sunt un tsunami pregătit să provoace daune majore.

Mi-e dor de esența aia sălbatică ascunsă adânc în mine, pe care o recunosc doar atunci când mă transform în tsunami.
Ce face procesul ăsta de maturizare din noi? Putem fi responsabili, dar și neliniștiți? Sau e un lucru bun că ne cumințim pe măsură ce trece vremea?

De curând, am realizat că mă aflu într-un proces de reconsiderare a vieții actuale, că mă aflu într-o fază de profundă contemplare și analiză a plusurilor și minusurilor din prezent. Și pun asta pe seama apropierii zilei mele de naștere. Am constatat și că procesul ăsta culminează cu redescoperirea eului. Mă redescopăr pe mine și e incredibil de frumos și neașteptat.

Timp de o săptămână am făcut retrospectiva vieții mele din liceu, a vieții mele amoroase, a cuceririlor, a petrecerilor, a suferințelor și depresiilor avute. Râd și tânjesc când retrăiesc asta din nou și din nou, în amintirile mele, vii chiar și astăzi.

Mi-e greu să cred că aș mai avea energie pentru toate dramele astea. Drama s-a mutat în alt sector acum. Astăzi, mă simt umilită când primesc drept salut un „Săru’mâna” și mă înroșesc când casierul de la Mega nu-mi dă țigări și îmi cere buletinul.

Cu toate că îmbătrânim, pare-se că de fapt începem să întinerim. Undeva în adâncul nostru, ne simțim din ce în mai rușinați la sosirea nopții, aștepăm mângâierile plăpânde ale Soarelui primăvara, ne încântă o plimbarea pe malul lacului, ne îmbrățișăm aproapele oriunde am fi. Și oricât de monoton și lipsit de dinamică ar părea imaginile astea, întinerim prin simplul fapt că în sfârșit găsim curajul de a fi noi, de a fi unici și mai ales onești. Onestitatea e un caz pierdut în vremurile astea tulburi. Cred cu tărie, că noi de fapt nu îmbătrânim. Că la fel ca Benjamin Button, eram bătrâni la naștere, aveam înțelepciunea și conștiința necesară să observăm anumite chestiuni, să le interpretăm și să acționăm în consecință. Aveam un curaj nebun de a ne înhăma în procesee chinuitoare care ne depășeau. Aveam putere. Copiii sunt cele mai puternice forțe din întreg universul.

Cred că, nu întâmplător, o dată cu vârsta, mulți din cunoscuții mei îmi explică cum s-au liniștit, parcă s-au cumințit, parcă în sfârșit pot răsufla liniștiți, privi în jur și să observe tot ce au clădit.
Poate de aici și energia scăzută. Când suntem mici, nici nu realizăm modul în care impactăm întreg universul prin puterea noastră. Nu conștientizăm că fiecare gând are o intenție și că, puterea și curajul ce vin apoi, ne fac să observăm lumea și să acționăm pentru mai mult bine.

Am astfel de amintiri. Știu și acțiunile mele și reacțiile mele. Știu că mă zbăteam să fac bine, mult bine, știu că spuneam ce gândesc tocmai pentru a schimba lumea. Și știu că și tu o faceai, dar nu te-ai gândit niciodată la asta.

Cum poți să rămâi veșnic tânăr, deci?

Gândește-te că totul abia acum începe. Fiecare zi e nouă portiță pentru tine. Gândește-te că tot ce ai trăit până în acest moment a reprezentat bătrânețea ta și că mai ai suficiente ocazii de a-ți simți tinerețea.

Poate e momentul să-ți aduci aminte de tine la bătrânețe și să te bucuri că abia acum ești la tinerețe!