Puțin câte puțin… și lumea arată astfel! 

Ciudat cum, deși aș avea atâtea de spus, gura mi-e pecetluită.

Privesc cum lumea se prăbușește în jurul meu. Cu mâinile și picioarele legate, văd sub ochii mei cum umanitatea a fost înlocuită cu moartea, sângele rece și multă tristețe ce ne umple sufletele.

Mă inundă stresul pe dinăuntrul și încerc, cumva, când așez capul pe pernă să mă rog. Îi cer lui Dumnezeu nu doar pace, ci gânduri bune și multă iubire inamicului periculos. 

Căci soluția, întotdeauna, pentru mine, va fi iubirea. Doar cei fără iubire se transformă în monștrii. 

Simt milă pentru acest individ. Simt că a fost un copil neiubit, hulit și pedepsit. Nu avem ce mentalitate să înțelegem. Simplul fapt că un om a crescut în neiubire l-a împins către fața pe care o vedem astăzi.

Când îți cerți copilul, îi impui diverse chestiuni abstracte, îi ignori nevoile pentru că te preocupă jobul sau certurile cu soțul, când îi spui că nu poate și că nu e bun de nimic, când îți manifești furia oriunde împrejurul lui, când nu îi ești alături și nu-i aplauzi fiecare reușită, când mereu îi pui piedici în calea visurilor sale, să te aștepți într-o bună zi, să vezi un monstru care-ți bate la ușă, gata să-și arate furia, îndârjirea și ura față de tine.

Nu-i voi pronunța numele. Știm despre cine discutăm. Nimic nu e la voia întâmplării. Nicio acțiune, niciun comportament, nicio atitudine. Răul de-l vedem oriunde împrejur e rezultatul acțiunilor noastre iraționale și lipsite de empatie.

Lumea de astăzi e așa cum chiar noi  construit-o. Războiul a făcut parte și face parte din viața noastră cotidiană, căci zilnic ne-am războit între noi.

Universul își arată nemulțumirea față de omenirea care și-a pierdut cu adevărat credințele și valorile importante și sănătoase. Mai presus de toate, iubirea față de semeni.

Să te duci la un supermarket și să fii gonit cu nesimțire și tupeu doar pentru că nu au produsul pe care ți-l doreai, în loc să-ți fi răspuns cu părere de rău și respect. Să fii percheziționat într-un magazin doar pentru că sună alarma de la intrare, când cu toții știm că tehnologia are și ea punctele sale slabe, cu lipsă de respect și pe un ton agresiv și tupeist. Acestea sunt exemple cu care m-am confruntat, recent, în doar două zile consecutive. Ar fi mult mai multe și mult mai grave, dar vă port respect și nu aș vrea să citiți așa ceva.

Să vezi oriunde împrejurul tău ura, ura că nu ești de aceeași culoare, ura că nu ești de aceeași religie, ura că nu ai puterea financiară pe care o au alții, ura că nu ai posibilitățile lor, ura că nu aparții unui grup anume , ura că ești tu. Oricum ești tu, tu diferit!

Ne-am urât atâta amar de vreme și ne așteptăm să trăim vremuri de pace?! Imposibil.

Teribil e tot ce se întâmplă, dar toate astea puteau fi evitate, fără a ne lupta cu semenii doar pentru că sunt negri(cum s-a întâmplat în urmă cu doi ani în State), fără a ne identifica doar cu cei care seamănă în toate aspectele importante și în toate alegerile cu noi și a accepta noutatea: ființe pure cu povești diverse de viață.

Totul putea fi evitat dacă am fi înțeles noțiunea de iubire. Iubirea necondiționată pentru semenii noștri.

În zadar ne-o arătăm acum, susținându-ne vecinii. În zadar, căci lumea lor e în ruine, iar acum toți suntem speriați că am putea vedea și la noi aceleași ruine.

Ar fi mult de contemplat la ideea de a acționa fără interese, fără premeditări, fără frică, de a acționa din iubire pură și din empatie sinceră, nu cea viralizată în social media. Sinceritatea v-ați pierdut-o. Iubirea v-ați pierdut. Respectul nu mai există. Încrederea și-a pierdut sensul. Răbdarea a fost înlocuită de frică. 

Lumea în care trăim e rezultatul tuturor acțiunilor noastre. Nu există un singur vinovat. Cel mai probabil suntem toți. Unul dintre ei doar, manipulat și condus de furia de dinăuntrul său, a decis să fie distrugătorul suprem. 

Dar noi am distrus totul, puțin câte puțin, în fiecare zi. Ne-am semnat testamentul și ne-am dedicat unei morți lente a întregii planete.

Rușine?! Nu veți simți rușine. Conștiință?! Cred că mulți v-ați pierdut-o de mult. Speranță?! Degeaba o aveți acum. Schimbare?! Unde era când virusul ne-a pedepsit pentru inconștiența noastră?!

Oricâte lecții va primi omenirea, tot nu va pricepe niciun semnal. Ne căutăm moartea, dar nu știm să o spunem.

Păcat de noi. Păcat de copiii noștri. Păcat de lumea asta frumoasă pe care am construit-o. Păcat de energia investită de alții pentru a avea tehnologia și confortul de astăzi. Păcat că nu știm să prețuim ce avem, să ne prețuim pe noi și să ne iubim mai mult.

Păcat de el că ne-a arătat tuturor, în cel mai brutal mod, că este exemplul viu și cel mai periculos de AȘA NU. 

Dar înainte să judecăm, să reflectăm la ziua de azi. Sau ieri. Sau alaltăieri. Ce vezi?

Te-ai certat? Ai urât? Ai înjurat? Ai respins? Ai fost nesimțit? Ai avut prejudecăți? Și lista poate continua.

Puțin rău cu puțin rău devine un rău din ce în ce mai mare.

Opriți-vă acum, înainte să devină prea târziu!

Și chiar dacă și acum o fi deja târziu, încearcă doar o mică schimbare. Puțin cu puțin devine mult! 

Și poate procentul de speranță și iubire va crește! Și poate războiul dintre noi se va încheia!

Și poate, copiii noștri vor fi fericiți cândva…