Un vânt puternic mă cuprinde. Aleea parcului nu mai e învăluită în jocul de lumini și umbre ale verii, ci de mohorârea toamnei. Frunzele aleargă încet dintr-o parte în alta a aleei, iar din când în când își mai face câte una curaj să părăsească copacul care i-a fost acasă mai mult de un anotimp.

Cred că mă încearcă o nostalgie. Oamenii își continuă activitățile lor, dar vântul… vântul îmi reamintește că mi s-a dus vara. Mi s-a dus vara în care am strălucit…

Mă mai încălzește câte o rază de soare, îmi dă speranța că nu s-a sfârșit totul; sau câte un om, câte o poveste întâlnită aici, acum. Un biciclist care își întrece limitele, un grup de bărbați care se desprind de prejudecăți și își îngăduie un moment de vulnerabilitate, mame cu micuții lor alergând spre viitor, grupul de îngrijitori care adună frunzele căzute parcă dorind să șteargă orice semn timpuriu al frigului. Timpul nu stă pe loc. Dar poate exact această vară îmi va rămâne în suflet mereu.

Acum îmi e mai clar de ce de o săptămână mă simt mai singuratică, mai neliniștită. Nu doar anotimpul se schimbă, ci și starea noastră de spirit. Ne inchidem ușor-ușor, ne retragem în interior, în cămin, în căldură, în confort. Pentru unii un privilegiu, pentru alții exact ce nu au nevoie acum.

Mai trece un an, mai vin alte amintiri. Oare cum vor fi? 

30 august 2024